insomnie înnegrită în timp

dincolo de fulger
vârcolacii scrobiţi
sfâşie luna

tu
locul meu gol
fără memorie
te plimbi
prin nesomnul înnegrit
în timp

ielele rabdă cu mine

modelez cuvintele stângaci

aștept să se coacă

nucul fermecat al Usturoaicei

ielele să se prindă în hora

purtată ca sfârâitul ierbii sub tălpi

cu viteza anilor numaraţi pe sărite

vorbesc nedeslușit pentru ureche
mă concentrez să le citesc buzele
mai rar le strig mâniată pe neputinţa
ochiului de a descifra
mai rar

cine să mă audă
poate doar vântul aducător de toamnă
ce-mi fură din păr mirosul de salcâm
sau luna cu zâmbetul
coborâtă din versul peltic

ielele rabdă împreună cu mine

coacerea necuvintelor

îți spun că te iubesc și plâng(poemul toamnei)

îți pândesc sosirea
pe aleile măturate de vânt
uite-o și pe asta
își dau coate ceilalți
și strivesc sub pași frunzele
cândva legănate de mine pe brațe
uite-o și pe asta
cum doarme la soare

când ruginiul pune stăpânire pe dealuri
iar gutuile cântă în galben intens
îți spun că te iubesc și mi-e dor
de primăvara cu miros de salcâm
de unda salină a verii

când iarna mă va mușca de obraji
o să plâng gustul tău
de măr copt

28 împărțit la doi

uit că sunt muritoare
cu zâmbet în ochi
caut umbre în secunda
amăgită de strigătul cocorului
mă pierd în pașii cufundați
peste mulajele hibernării

la sfârșitul alfabetului
greierul cântă
direct despre primăvara veșmânt
douăzecișiopt broboane necoapte
mâna începe să scrie

Amintirea unor rânduri-fragment

amintirea unor rânduri
***



Plouă mărunt. Atât de mărunt încât o enervează. Ar fi vrut să audă picăturile în geam ademenind-o să iasă afară. Dar nu! Ploua mocănește.
- La naiba, suntem în august, spune si înfige mâna în pelerina de ploaie. Are chef să se plimbe pe malul râului împinsă de amintirea unor rânduri. Când mergem la pescuit mi-e greu cu trezitul. Mă dau jos din pat după ce aud cum trântești ușa de la intrare. E felul tău de a-mi spune că ai plecat! Îmi trag hainele pe mine în timp ce cobor în fugă poteca. Mă împiedic și cad. Te aud cum râzi pe înfundate fără să întorci capul.
- Ești rău, îți strig și încerc să-mi trag cizmele de cauciuc în picioarele umezite de rouă.
-Așteaptă-mă! Nu te oprești. Micșorezi pasul, mă lași să te ajung din urmă. Fac pe îmbufnata.
-Hai, zi …sunt frumoasă? Te uiți lung. Blugi rupți în dreptul genunchilor, iar peste tricoul mulat o camasă de-a ta. Întoarsă pe dos! O cizmă în mână și una în piciorul stâng. Părul, rebel. Ochii mari, negri, jucăuși. Zâmbești. Cum pot să –ți plac? Nici pe fața nu m-am spalat!
- Mă mai gândesc până ajungem la râu. De data asta nu stai lângă mine. Sperii peștii.Tot timpul cânți. Așa-mi spui de fiecare dată, dar tot lângă tine mă așez după ce-mi dau somnul jos cu apa din râu.
- Ai văzut? Era un peste mare… îmi zici ca să spargi tăcerea.
- Cât? Arată-mi!
- Uite atât și-ți deschizi brațele. Cam cât încapi tu! Știu ce vrei, dar îmi place să te tachinez.
- Ce păcat că l-ai scăpat!
Mă mut doi metri în stânga ta. Privirea fixează pluta. Nu mă bagi în seamă. Ne jucăm cine cedează primul? Trișezi! De ce nu mă lași să pierd? Îți dregi glasul.
- Hai, vino lângă mine. Te avertizez! Nu cânți,nu? Scoți o rolă de bandă adezivă din buzunar. Te privesc uimită.
- Vrei să-mi lipești asta peste gură? Hai, încercă. Pot să murmur. Și murmurele sunt periculoase. Sau tu nu ai urechi? M-ai iritat, deja! Auzi la el… scoci!
- Doamne, dar dusă mai ești! Trebuie să întăresc cutia cu momeli! Cum îți trece prin cap că pot să-ți strivesc frumusețe de buze? Râzi cu atâta poftă încât mă molipsesc și eu. Mă ridic și vin lângă tine.
- Ți-e frig? Mă întrebi în timp ce duci mâna la rucsac. Scoți hanoracul meu din flecee. Roșu ca focul. Mă încălzesc numai când îl vad.
- Cum de nu uiți niciodată de el?
- Taci și îmbracă-te. Nu vezi că ai buzele vinete? Mă îmbrac în tăcere.
- Ești gata? Dacă te uiți cu atenție în rucsac o să găsești termosul. E plin cu ceai. Te-aș fi servit eu, dar tot dă târcoale o zvârlugă. Nu risc să-o scap. Chiar am poftă la prânz de un borș. De pește. A, că tot am adus vorba de mâncare. Ai două sandviciuri să-ți potolești foamea.
Mă întorc să te privesc. Mă simt ca un copil răsfățat. Mănânc în liniște. Răsare soarele!

Aduceri aminte

privește cum se scaldă-n amurg
culorile curg din raze de soare
roșul se dezbate din coama de murg
odată cu luna din ape pe mare

privește cum plânge un cuvânt fără sunet
păsările au zborul curbat printre stele
iar timpu-i păstrat în năluci fără umblet
ursita-i purtată pe aripi de iele

cuminte privește cum cad în amurg
umbre de plopi pe colbul fierbinte
și gândul se adună din floarea pe rug
un timp preschimbat în aduceri aminte

Trandafirii lui gerar

copila cu ochii agățați
întrebator
în cuierul timpului
peste pălăriile din fetru
roase de molii
ascultă imboldul
inverseză mersul
oprește acele ceasornicului
spre dreapta lunii
neînghiţită de ziuă

descălecă peste minciună
răspunsuri fără rost
copila cu părul cascadă
apleacă visul spre
trandafirii lui gerar
picturi zugravite
pe chipul inimilor
pietre amorțite ale zilei

sfera

freamată-n nări esențe pure
picurate peste funiile
împletite din șovăiala realității
urechea culege puțin câte puțin
notele cântului
ochii escaladează ziduri
cimentuite cu nevolnicia trupului
mă ridic în sublimul
dans printre aripi de fluturi
și mă cufund
sferă pierdută în pulsația universului

Unde se ascund sentimentele

Of, lună din luna nouă
abia pot a te ține într-amândouă
mâinile, esti mai grea ca sarea-n bucate
ca oasele de craniu descărnate
prin blestem ridicat la rang de tăcere
și guri de fragă coaptă spuzită cu himere

Of, lună din luna nebună
spune-mi tu unde în jale-mpreună
se scaldă timida și blânda iubire
cu rouă culeasă din iedera fire

texturi monotone

cuvântul obidit de timp
lăcrimat deasupra foilor
trezeste cotloanele minţii
îmbrăţişate în somn
de visul amăgit

inima refuză să păstreze
texturi monotone
goluri mistuie
umbrele scurse din arbori
peste crengile sterpe

pasul în doi

“pasul în doi sparge mulţimea întrebărilor”
răspunsurile
născute timid
din cuvinte nerostite
atârnă între cele zece îmbrățișări
păstrând echidistanța
între luna în formă de acadea
și cubul din piatră a lui Nichita

sălașul roz

Mi-e teamă
dacă artistul uită
penelul înmuiat
în stratul de culoare
şi lumea va rămâne albă

de ziua în care zâmbetul
evadează din salaşul roşului topit
ca o ploaie indiferentă peste oameni
frica strânsă în pumnii verzi
se potriveşte
cu mine

mi-e teamă
când ating atât de uşor cerul
cu fruntea înălţată sub gânduri
peste baierile timpului
să nu mă frâng.