rânduri fără poezie

dragul meu, astăzi îmbrac singura rochie de gală
chiar dacă gerul a decolorat-o simplu altădată
nu-mi pasă. am să port etola cu fulgi
ca o pasăre care-și deschide larg aripile
să dezvăluie roșul aprins al penelor
asta o să atragă privirea și rochia
rochia mea verde tomnatec o să treacă neobservată
știi e o flamingo îți șoptesc la ureche în timp ce-ți întind mâna
ca o invitație în lumea unde fiecare are locul lui
strict delimitat. vezi? am evitat cuvântul îngrădit
pentru simplu motiv că nu se cade ca tu să spui în public iac, iac

zâmbesc din ce în ce mai împăcată cu mine
nu pot să scriu cea mai frumoasă poezie de dragoste
și ce? asta nu mă poate opri să dorm îmbrăcată
mereu cu ranița-n spate îngropată într-un teanc de hârtii

tablou naiv cu gară și adela

în gara cu turnuri de apă se plimba fără să-i pese
că oamenii șușoteau sub umbrelă când trecea pe lângă ei
visa soldatul zămislind o fîntîna din cuvinte
și atunci parcă îl auzea aievea
vezi tu adela cerul e doar o sufită
în spatele căreia Dumnezeu se joacă mereu cu lumina

după un timp soldatul a plecat la datorie
adela plângea peste pungile colorate care creșteau în ghivece
fără să țină cont că nimeni, nici măcar el nu-i putea promite
o dimineață cu flori de culoarea dermatografului scurs pe obraz

înfășurată în eșarfa verde tomnatec adela pălea
poate era frigul de vină sau poate
căuta un loc unde să încapă așteptările