oamenii sunt mari îmi spuneam

toată noaptea m-am cățărat pe un perete de stâncă
am trecut prin hornuri spălate de pietre
nu vedeam întinderea
se făcea că deasupra sunt ape
degetele căutau fisuri sub tălpi
o cărare asemenea celei desenate întâia oară de mine
se lățea până unde sfârşea foaia
mă întrebam de ce soarele e în dreapta
luna în stânga între ele pe drumul străjuit de copaci
eu doar un punct

prăvălia cu 120 de uși

ai strâns jucăriile într-o zi
m-ai lăsat fără să-ți pese
că nu am degete învățate să descuie

încerc să-mi dresez gândul
ca pe un câine de vânătoare abia apuc
să șoptesc "sesam, deschide-te"
și prima ieșire îmi dezvăluie amintirea
oamenilor cuprinși în durerile facerii
privesc. mă întorc spunându-mi
destul

eu vin din mine însămi
îmi clocesc inima în gură
o întorc ușor cu grija
plăpândului din lumină

așadar este mâine

erau căpiţe de grâu şi boabe încolţite sub brazdă
în dreapta paiul dădea spic în stânga abia înfrăţea
doar faţa pământului şuiera a plecare


îndoia pagina cu băgare de seamă
întindea mâinile să mângâie iepurele pitit în culcuş
fără să gândească o clipă că oamenii au cunoscut frica aşa


în cameră mirosul de mușcată printre hainele ei
era semn că în fereastră Dumnezeu își spălase obrazul

se întorc iubite cocorii

privesc cerul însemnat cu triunghiuri
se întorc iubite cocorii
și ciocurile lor intră în mine
purtând furia unui glonț ricoșat
din inima iernii


punem dragostea la rădăcina unui înger
numărăm secundele
în care nu o putem aştepta
primeniţi de duminică




frigul pleacă luând după el
crivăţul şuierat peste câmp
o vreme nu spunem nimic
apoi
împărţim hohote de râs ca pe o bucată de pâine
stropită cu vin

aşa răsar copacii

de o vreme mi-am acoperit ochiul stâng

cel drept  îmi crește învârtindu-se

printre casele mari

Doamne, strig, unde-i fereastra cu rama din aur

cerul vibrează ca un timpan imens

vântul plimbă săgeți prin ieșiri neștiute

încerc să așez perdeaua într-un fel anume

să intre lumina, nu reușesc. îmi spun că e timpul

și mă înalț ca o nuia de alun

port cercul pe străzi, una câte una

îngrop păpușile așezate în cutii de pantof

să răsară copaci cu plete gălbui

în orașul cu turnuri de apă

respirăm așa cum iubim
mai vioi sau mai șters
scuturăm gândurile, cad laolaltă crudul și coptul
cearcăn lăţit pe obraz
coboară în piept sub muguri plesnind

cu ramurii coarnelor elanii desfac drumuri
spre orașul cu turnuri de apă ajunse în cer
nu mai respiră mirosul de iarnă
acum

mi-e teamă îți spun
când luna cuprinde pământul atât de aproape

suferința se ridică din fluier

mă obosesc mofturile
copilul râzgâiat mușcă din mine
ca frigul. cu pana cocoșului
desenez vorbe
din ziua în care am văzut
mieii atârnați în cârlige
îmi cânt suferința
și ea se ridică din fluier