așadar este mâine

erau căpiţe de grâu şi boabe încolţite sub brazdă
în dreapta paiul dădea spic în stânga abia înfrăţea
doar faţa pământului şuiera a plecare


îndoia pagina cu băgare de seamă
întindea mâinile să mângâie iepurele pitit în culcuş
fără să gândească o clipă că oamenii au cunoscut frica aşa


în cameră mirosul de mușcată printre hainele ei
era semn că în fereastră Dumnezeu își spălase obrazul

se întorc iubite cocorii

privesc cerul însemnat cu triunghiuri
se întorc iubite cocorii
și ciocurile lor intră în mine
purtând furia unui glonț ricoșat
din inima iernii


punem dragostea la rădăcina unui înger
numărăm secundele
în care nu o putem aştepta
primeniţi de duminică




frigul pleacă luând după el
crivăţul şuierat peste câmp
o vreme nu spunem nimic
apoi
împărţim hohote de râs ca pe o bucată de pâine
stropită cu vin

aşa răsar copacii

de o vreme mi-am acoperit ochiul stâng

cel drept  îmi crește învârtindu-se

printre casele mari

Doamne, strig, unde-i fereastra cu rama din aur

cerul vibrează ca un timpan imens

vântul plimbă săgeți prin ieșiri neștiute

încerc să așez perdeaua într-un fel anume

să intre lumina, nu reușesc. îmi spun că e timpul

și mă înalț ca o nuia de alun

port cercul pe străzi, una câte una

îngrop păpușile așezate în cutii de pantof

să răsară copaci cu plete gălbui

în orașul cu turnuri de apă

respirăm așa cum iubim
mai vioi sau mai șters
scuturăm gândurile, cad laolaltă crudul și coptul
cearcăn lăţit pe obraz
coboară în piept sub muguri plesnind

cu ramurii coarnelor elanii desfac drumuri
spre orașul cu turnuri de apă ajunse în cer
nu mai respiră mirosul de iarnă
acum

mi-e teamă îți spun
când luna cuprinde pământul atât de aproape

suferința se ridică din fluier

mă obosesc mofturile
copilul râzgâiat mușcă din mine
ca frigul. cu pana cocoșului
desenez vorbe
din ziua în care am văzut
mieii atârnați în cârlige
îmi cânt suferința
și ea se ridică din fluier

sub cer cu iarnă în palme

m-a trezit în noapte
cântatul cocoșului
și m-am întrebat
ce-ar fi să-i pictez
remușcarea
în culorile cerului


o clipă
cineva se uită
ridicat pe vârfuri la fereastră
zicându-mi:
aruncă penelul ! cu degetele ară
și ziua pământul
curând ai să înveți
cum vântul înrămează văzduhul


respir.
mi-e teamă să nu dezgolească lumina
fumul nărilor
sub cer cu iarnă în palme

desen